„Marea teroare“ este o campanie de represiuni în masă de mari proporţii împotriva cetăţenilor, desfăşurată în URSS, în anii 1937-1938, din iniţiativa conducerii sovietice şi a lui Iosif Stalin personal, având ca scop lichidarea opozanţilor politici reali şi potenţiali, intimidarea populaţiei, modificarea structurii naţionale şi sociale a societăţi. Teroarea comunistă din Ucraina a avut ca rezultat distrugerea elitei politice, artistice şi ştiinţifice, deformarea relaţiilor sociale, ruinarea orientărilor valorice tradiţionale, instalarea drepresiei sociale şi deznaţionalizarea. 

        Potrivit istoricilor, în timpul „Marii terori“, pe teritoriul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (RSSU) au fost condamnate 198.918 persoane din care aproape două treimi la pedeapsă cu moartea prin împuşcare. Restul au fost aruncaţi în temniţe şi trimişi în lagăre (alte pedepse au fost aplicate unui număr de sub 1%, iar eliberate au fost doar 0,3%). 

        Operaţiunile represive în masă din anii 1937-1938, în concepţia lui I. Stalin, trebuiau să încheie lupta cu „elementele social duşmănoase“, să supună populaţia prin teroare, să întărească stilul autoritar de conducere şi să realizeze „revoluţia de cadre“. La baza terorii a stat teza lui I. Stalin despre desfăşurarea luptei de clasă pe măsura succeselor construcţiei socialiste.

        „Marea teroare“ s-a declanşat oficial după emiterea ordinului operativ al NKVD al URSS nr. 00447 „Privind reprimarea foştilor chiaburi, a persoanelor condamnate penal şi a altor elemente antisovietice din 30 iulie 1937, aprobat de Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic). Totuşi, documentele NKVD existente (ordine, corespondenţă, telegrame) arată că represiunile în masă au fost pregătite din timp, iar prin acest ordin ele au fost doar oficializate.  

        Prin ordinul nr. 00447 erau stabilite limitele (planurile) de pedepsire a cetăţenilor. Sentinţele pentru prima categorie erau„pedeapsa cu moartea prin împuşcare“, pentru cea de a doua categorie – trimiterea în GULAG-urile NKVD. Dacă limita iniţială pentru RSSU la prima categorie era de 26.150 de persoane, în ianuarie 1938 ea a fost ridicată la 83.122 persoane. Nu de puţine ori, comisarii poporului pentru afaceri interne ai RSSU, Yzrail Leplevskyi şi Oleksandr Uspenskyi, se adresau Moscovei pentru a cere baremuri suplimentare.

        Încă înainte de intrarea în vigoare a ordinului operativ nr. 00447, o atenţie deosebită a fost acordată „epurării“ partidului şi a organelor de securitate care trebuiau să asigure îndeplinirea necondiţionată a directivelor represive venite de la centru. Iar în luna iunie 1937 au şi început arestările în masă. La 10 iulie 1937, Biroul Politic al CC al PC (b) al Ucrainei a difuzat în regiunile RSSU o directivă privind crearea organului represiv extrajudiciar – „troici“ regionale formate pentru simplificarea procedurii de condamnare. În componenţa „troicii“ intrau, de regulă, şeful NKVD regional (preşedinte), procurorul regional şi primul secretar al Comitetului regional sau republican al PC (b). Existenţa „troicilor“ şi a altor organe represive extrajudiciare contravenea total legislaţiei sovietice, inclusiv, Constituţiei din 1936. 

        Persoana arestată era practic lipsită de dreptul la apărare (la avocat) sau la o cale de atac împotriva sentinţei. Prin presiuni psihice şi torturi inumane anchetatorii penali obţineau de la arestat mărturisiri de care aveau nevoie. În 1937, s-a aprobat la cel mai înalt nivel al CC al PC (b) folosirea „influenţei“ fizice împotriva suspecţilor“ (adică a torturilor). Cazurile de condamnare pe nedrept erau considerate ca fiind admisibile, ele fiind justificate de proverbul „când tai pădurea, sar şi surcele“. 

        În conştiinţa de masă a populaţiei din URSS, „Marea teroare“ este marcată de spaimă totală şi neîncredere. Arestarea pe timp de noapte a vecinilor, suspectarea colegilor de muncă, a prietenilor şi rudelor, identificarea spionilor şi a sabotorilor, teama de denunţuri şi obligaţia de a-i condamna public pe duşmanii poporului au fost prezenţe zilnice în viaţa oamenilor. O persoană putea să scrie un denunţ împotriva unui coleg de teamă ca acesta să nu facă el primul un denunţ împotriva ei. Aceasta a devenit o metodă tipică de rezolvare a unor conflicte personale cu conducerea, cu cadrele didactice, cu rudele etc.

        Procesele demonstrative împotriva conducătorilor unor celule de partid şi de stat desfăşurate după un anumit scanariu aveau în vedere nu numai înlăturarea sau marginalizarea ultimilor reprezentanţi ai vechii elite, ci şi influenţarea noilor cadre şi a societăţii în ansamblu. Participarea la aceste procese demonstrative însemna confirmarea loialităţii politice şi ideologice, respectarea voinţei conducătorului şi recunoaşterea metodelor teroriste ale conducerii de stat. La indicaţia conducerii superioare de partid sovietice, „Marea teroare“ a fost restrânsă. La 17 noiembrie 1938, CC al PC (b) şi Radnarkom-ul URSS au adoptat hotărârea „Privind arestul, procuratura şi urmărirea penală prin care „se îndrumau organele de ordine spre oprirea „marii epurări“ şi restabilirea unei legalităţi elementare. Pasul următor a fost lichidarea fizică a organizatorilor şi executanţilor direcţi ai „Marii terori“. 

 

        Reabilitarea victimelor 

       Ilegalitatea „Marii terori“ a fost recunoscută încă de pe vremea URSS după moartea lui Stalin când în anii de „dezgheţ“ a avut loc reabilitarea parţială a celor represaţi. Procesele de reabilitare din a doua jumătate a anilor 1950 – prima jumătate a anilor 1960 au avut un caracter limitat. Cei mai mulţi cetăţeni condamnaţi politic nu au fost pe deplin reabilitaţi, iar drepturile lor nu au fost complet restabilite. 

        În anul 1991, în ultimele luni de existenţă a RSSU, a fost adoptată „Legea privind reabilitarea victimelor represiunilor politice din Ucraina“. În această lege sunt condamnate, pentru prima dată în Ucraina, represiunile politice ca metodă de conducere a societăţii şi se face delimitarea de ele. Dat fiind faptul că legea a fost adoptată încă în RSSU, o parte a represiunilor care erau comise chiar şi de organele extrajudiciare au continuat să fie recunoscute ca fiind „justificate“. Potrivit acestei legi, în anii 1991-2001, organele de procuratură şi tribunalele au reabilitat 248.810 cetăţeni şi au respins reabilitarea unui număr de 117.243 de persoane. 

        În 2015, Ucraina a condamnat crimele regimului comunist totalitar prin „Legea privind condamnarea regimurilor comunist şi naţional-socialist totalitare din Ucraina şi interzicerea propagandei simbolicii lor“. 

        Anul acesta, Rada Supremă a adoptat în prima lectură proiectul „Legii privind modificarea unor acte legislative ale Ucrainei referitoare la perfecţionarea procedurii de reabilitare a victimelor represiunilor regimului comunist totalitar din anii 1917-1991“ (nr. 6574 din 9.06.2017), elaborat de Institutul Ucrainean al Memoriei Naţionale împreună cu deputaţi. Legea lărgeşte în mod substanţial cercul persoanelor care intră sub incidenţa reabilitării. În lege se stipulează faptul că orice persoană condamnată de organele extrajudiciare este în mod automat reabilitată, că sunt reabilitaţi toţi aceia care au luptat cu arma în mână pentru independenţa Ucrainei, care au fost întemniţaţi, închişi forţat într-o instituţie psihiatrică, în detaşamente de muncă, cei cărora li s-a confiscat averea „prin expropriere“ sau „deschiaburire“ sau au fost deportaţi pe considerente naţionale. 

 

                                                                                                                       Institutul Ucrainean al Memoriei Naţionale