Povestea unei tinere ambasadoare a identităţii ucrainene. „Iubesc vorba, portul, tradiția și cultura”, spune olimpica Mihaela Nistor
De Ziua Limbii Ucrainene ne-am gândit să celebrăm acest moment împreună cu o olimpică la această disciplină, Mihaela Nistor. Pentru ea, limba şi literatura ucraineană nu reprezintă doar o materie şcolară, ci este însăşi esenţa identităţii ucrainienilor, este limba în care a învăţat primele rugăciuni de la părinţii ei. „Este graiul pe care îl cunosc încă de mic copil, chiar dinainte de a cunoaște alfabetul”, spune ea.
Răspunsurile Mihaelei la întrebările adresate au fost de o maturitate simplă care contrastează puternic cu tinereţea ei.
Acum este elevă la liceul Taras Shevchenko, din Sighetul Marmaţiei, în clasa XII-a, însă îşi aduce aminte că a participat „la concursuri de recitare a poeziei ucrainene încă din clasele primare”. „Acolo unde am învățat multe lucruri despre cultura, portul, tradiția etnicilor ucraineni din România”, mărturiseşte mândră Mihaela.
Pe măsură ce a trecut timpul, a fost sprijinită de profesori să participe la olimpiade şi la concursuri similare.
„Doi ani la rând am obținut rezultate foarte bune calificându-mă la etapa națională. Participarea mea la Olimpiada Națională de Limba și Literatura Ucraineană Maternă mi-a adus în anul școlar 2021/2022, premiul al III-lea cu un punctaj de 92 de puncte. În anul școlar 2022/ 2023 am obținut premiul al II-lea cu un punctaj de 96 de puncte, drept pentru care sunt recunoscătoare profesorilor precum și Uniunii Ucrainenilor din România pentru răsplata pe care am primit-o”.
În dezvoltarea ei de până acum, un rol important l-a avut şi Uniunea Ucrainenilor din România, deoarece „a sprijinit educația și s-a implicat în valorificarea calităților fiecărui elev în parte”, ne spune Mihaela.
Participând la diferite evenimente, concursuri realizate de UUR, încă din momentul în care singura răsplată a fost o diplomă de care eram bucuroasă, precum și masa caldă, până în momentul actual, când elevii primesc diferiți stimuli precum diplome, premii în bani, cărți, laptop-uri, tablete și participarea la tabere, am remarcat implicarea și sprijinul UUR. Pot spune că datorită UUR am avut ocazia de a vizita locuri din România precum Timișoara, Bucureștiul, Satu Mare, Sibiu, Tulcea, Constanța. Am văzut pentru prima dată marea datorită UUR, au fost cuvintele mele și ale multor elevi atunci când visul de a vedea marea ni s-a îndeplinit.
Am întrebat-o cum vede viitorul comunităţii ucrainene din ţara noastră. Răspunsul nu s-a lăsat deloc aşteptat, nici nu am încheiat de rostit cuvintele şi mi-a răspuns direct: „Depinde de noi. Mai ales de noi, tinerii, de cât de mult alegem să ne implicăm, cât de mult alegem să ţinem de limba noastră, să o transmitem mai departe. Studiul în limba maternă este foarte important pentru fiecare cetățean care aparține unei etnii care luptă pentru a păstra limba maternă, cultura”.
Am rugat-o să transmită un mesaj pentru tinerii de vârsta ei. Ce le recomandă, astfel încât comunitatea ucraineană să aibă un viitor frumos şi luminos? „Să fim uniţi”, mi-a răspuns ea adăugând imediat: „să nu uităm că bunicii și străbunicii noștri au făcut multe sacrificii pentru a păstra limba ucraineană și, nu în ultimul rând, să nu ne sfiim să spunem că suntem ucraineni”.
„Ca cetățean al României și etnic ucrainean, declar cu multă mândrie, bucurie în inimă și respect că sunt ucraineancă. Iubesc vorba, portul, tradiția și cultura”.
Am încheiat discuţia cu Mihaela într-o notă jovială. I-am spus să îşi imagineze că este ultima reprezentantă a comunităţii ucrainene de pe pământ şi că de ea depinde salvarea identităţii ucrainene. Am rugat-o să ne spună ce ar face, care ar fi elementul (material sau imaterial) pe care l-ar proteja. Răspunsul a fost simplu şi profund. La fel ca ea. „Dacă de mine ar depinde soarta culturii și a tradițiilor ucrainene, aș lupta pentru păstrarea obiceiurilor pe care le-am primit de la bunicii noștri. Este foarte plăcut să auzi bătrânii cu câtă iubire și mândrie povestesc despre faptul că sunt ucraineni și cu câtă bucurie povestesc despre începutul predării limbii materne ucrainene în școlile satelor noastre”.
După încheierea dialogului cu Mihaela mi-am dat seama că nu întotdeauna profesorul este cel de la catedră. După cum nici bătrâneţea nu aduce cu ea obligatoriu înţelepciune, la fel nici tinereţea nu este semn al imaturităţii. În discuţia cu olimpica de la liceul Taras Shevchenko am descoperit o lecţie de maturitate, de nobleţe şi de încredere că tradiţiile nu se vor stinge odată cu trecerea unor generaţii și că identitate ucraineană va dăinui în siguranţă. În mod cert, şi copiii Mihaelei, atunci când vor veni, vor rosti primele rugăciuni în limba moşilor şi strămoşilor ei.
